Schimb de roluri

Unul dintre lucrurile de care leg activitatea mea de voluntar sunt si acele zile din apropierea unor mari evenimente cand sunam la tot felul de ziare, posturi de radio si televiziuni pentru a trimite comunicate de presa. Ieri, am facut un schimb de rol si am sunat eu pentru prima data pentru a confirma participarea mea (cu inima cat un purice) la un eveniment: Inaugurarea deschiderii lucrarilor de construire a primului centru Hospice Casa Sperantei din Bucuresti. Tonul prietenos al celui de la celalalt capat al firului si disponibilitatea lui de a-mi raspunde la toate intrebarile (si erau cateva) mi-a mai linistit emotiile asa putin. Dupa-amiaza nu a fost una foarte usoara. Am oscilat intre a-mi dori o viata normala (cu program 8-4) si poate cu mai putine emotii de genul cum ii intreb, ce ii intreb, cum i-as putea aborda pe invitati si a ma bucura de posibilitatea de a interactiona cu oameni din tot felul de medii. Sunt zile in care toti ne dorim o viata normala, nu? Dimineata, cand am vazut cum ploua cu galeata, m-am gandit ca nu imi voi mai putea pune rochita verde si ca poate totusi nu se va ma tine evenimentul. Cine sa vina pe o asemenea ploaie si cum sa filmezi pe o astfel de ploaie? Se pare ca totusi evenimentul urma sa se tina in ciuda ploii si am gasit totusi un tricou verde (Verdele este culoarea Hospice), un sacou ca sa se asorteze si o umbrela cat se poate de mare. Bucurestiul pe ploaie e mereu surprinzator, mai ales cand trebuie sa ajungi intr-un loc nou care pe harta pare totusi aproape. In drum spre serviciu am trecut pe langa o masina cazuta intr-o groapa uriasa (daca v-ati uitat azi pe la stiri sigur ati auzit despre ea), in drum spre locul unde se va construi viitorul Centru Hospice am descoperit strazi din sectorul meu despre care habar nu aveam ca exista (multumita si GPS-ului care ne-a invartit si ne-a dus la un pod peste care masina nu putea trece). Cand deja ma gandeam la explicatii referitoare la de ce am pierdut prima parte a festivitatii ne-au sunat cei de la Hospice sa ne explice cum ajungem mai bine si...ceremonia nu a inceput pana nu am ajuns si noi. Exact cand camera era instalata si sunetul potrivit. Am stat in fata pentru a prinde sunetul cat mai bun, m-am uitat la chipuri pe care le vazusem dimineata pe net pentru a-i recunoaste si care deja se amestecau in mintea mea, am dat indicatii referitoare la ce mi-as mai dori filmat si am fost uimita cat de treaba si deschisi pot fi unii oameni. Sigur am strans interviuri despre care le-as putea povesti nepotilor intr-o buna zi. L-am batut pe umar pe d-l de la mama Hospice-ului din Anglia si am stat de vorba cu el despre ce inseamna Hospice si proiectul din Romania, am vorbit in romana cu ambasadorul Marii Britanii si cu Andrei Rosu despre cum alearga el in tot felul de locuri inedite si strange bani pentru Hospice Casa Sperantei. Am vorbit cu oameni care se ocupa cu tot felul de banci si finanteaza Hospice si da, am luat interviu si primarului sectorului 2 (este cel mai cunoscut dintre toti primarii intervievati pana acum). M-am simtit un pic asemenea lui Aladin. In unele situatii era suficient sa cer sa iau interviu unui anumit invitat si cei de la Hospice mergeau si vorbeau cu el ca sa imi faciliteze interviul. (Asta era minunea de care aveam nevoie si dovada in plus ca reusitele nu tin doar de implicarea si talentul nostru ci si de interventia Lui) M-am intors acasa pe aceeasi ploaie, bucuroasa, cu inima usoara si chiar zambind. Dumnezeu este mereu surprinzator

...

Sunt zile in care ni se pare ca toate ni se cuvin si se inteleg de la sine. Ni se pare normal sa ne trezim dimineata, sa ajungem acasa cu portofelul si cheile in geanta, sa nu muste vreun caine sau sa opreasca masina pe trecerea de pietoni. Sunt zile in care luam de bun ca unii oameni sa fie mereu acolo. Luam de buna vioiciunea lor, zambetul lor, creativitatea si cuvintele lor. Nu mai stiu sigur daca statea fix pe scaunul din dreapta mea de peste culoar sau putin mai in spate. Stiu doar ca m-au atras la ea pofta ei de viata si parul ei cu reflexe aurii uneori. Am remarcat repede spiritul ei creativ. Probele la cursa cu obstacole facute mai din...nimic, felul in care stia sa faca haz de necaz si costumul ei popular adus de acasa taman in Franta, pentru a reprezenta Romania la Seara Natiunilor.

Era sigur ca langa ea nu te puteai plictisi. Si iti era drag sa o ai prin preajma. Avea sange de explorator. Si inca mai in minte pasii ei de la un exercitiu de mars si parada.Si spatele tricoului rosu pe care scria: O inima noua! Ne-am reintalnit prin tabere, tot crescand, redescoperindu-i spiritul creativ pe la scenetele cu talc si in momentele in care ar fi asteptat ca lucrurile sa fie altfel. Si ea stia cum sa le faca sa fie altfel. Peste timp, ne-am regasit scriind impreuna la aceeasi revista. Ea obisnuia sa scrie despre carti, despre lumea in care traim si despre lucruri pe care merita la vezi fara sa simti ca ai pierdut timpul degeaba. A avea pe cineva ca ea in echipa a fost ca si cum as fi avut pe cineva de-al casei pe care il stiai de o vesnicie. Sau poate de pe vremea cand a merge pe o sfoara prinsa intre doi copaci, sprijinindu-te pe umarul ei era un fel de a te juca. Saptamana aceasta eram la o intalnire cu colegii mei de la explo, cand a intrat Edmond, colegul meu de la Sud in bucatarie, intrebandu-ma daca o stiu pe Lavinia. Nu stiam ce va urma dupa raspunsul meu. Pe moment am crezut ca poate e vorba de o alta persoana, poate nu i-am inteles eu bine numele...Treptat lucrurile au inceput sa se lege. Si mi-au trecut prin minte tricoul rosu, costumul popular, ultima convorbire cu ea la telefon referitor la un articol de la Re:spiro pe care intarziasem sa il dau. Parca as fi vrut sa scot la suprafata toate amintirile pe care le aveam cu ea. Si parca as fi vrut sa intre cineva pe usa bucatariei sa imi spuna ca este o greseala. Ca e vorba de altcineva. Sunt zile in care ni se pare ca toate ni se cuvin si se inteleg de la sine. Asa credeam pana ieri. Astazi incep sa imi dau seama ca fiecare lucru e un dar. E un dar cand ajung cu bine acasa, cand ma trezesc dimineata, cand am unii oameni langa mine pe care banuiesc ca ar trebui sa ii pretuiesc mai mult, cand vad lalelele in galeata vanzatoarei. Stiu ca poate parea simplist, dar viata se reduce uneori la multimea de lucruri simple pe care uitam sa le facem in goana noastra dupa lucrurile mari. Idealul meu de vesnicie este o tabara. Sper sa ma reintalnesc acolo cu Lavinia intr-o zi si sa contruim o cursa cu obstacole impreuna. Ca atunci cand ne-am cunoscut.

Campul de lalele

Viata mea e o serie de inceputuri.Inceputuri de cantec, de visuri, de inceput. Viata mea e o serie de inceputuri. Inceputuri de primaveri care asteapta continuari. Inceputuri care-si cauta continuari, nicidecum frangeri inainte ca macar sa prinda contur. Inceputurile mele seamana cu bulbii de lalele care isi asteapta primavara. Si asteapta. Demult, intr-o primavara dintre cele care seamana a toamna Cineva mi-a spus ca a sosit vremea cantarii si a aratarii florilor pe camp. A lalelor mele plantate demult. Inca mai astept florile desi uneori rasul meu aduce cu rasul Sarei in timp ce privesc pamantul negru. Bulbii mei de lalele inca asteapta primavara. Si cand va veni, vor fi mai galbene ca niciodata.